NU

De cateva zile am in fata imaginea unui scenariu social, didactic, parental extrem de dur si cat se poate de real: "Cum invatam sa fim tristi?"

Tristetea, la fel ca si zambetul, se invata! Sunt constructe la care contribuie fiecare bucatica din socialul care ne inconjoara.

Imaginea unui copil batut de mama pentru ca rade este terifianta! De ce sa ii negam dreptul de a invata sa rada o data cu lumea in care traieste? Mai tarziu ii va fi cu siguranta de folos pentru a rade de ea.

Rasul, zambetul sunt mici interactiuni ludice cu o particica din lumea in care gravitam la un moment dat. Oare nu e suficient ca adultii au uitat sa se joace, ca rareori poti sa vezi un zambet pe fata unui calator din tramvai?

Scoala nu ii va invata pe copiii acestia ce inseamna sa te joci. Ea ii vrea docili, cu maini cuminti, asezate. poate, pe genunchi si cu o permanenta constiinta a interdictiei de a vorbi fara sa fii intrebat.

Atunci cine isi va asuma responsabilitatea da a-i invata pe copii sa rada? O palma pentru un zambet este nedrept si inuman. Explicatia adultului este una cat se poate de normativa: "Nu mai rade, ca o sa creada oamenii despre noi ca suntem tarani".

Macar de ar fi fost tarani si nu niste conformisti banali, forme fara fond care se straduiesc sa estompeze fiecare expresie a ludicului care emana din orice copil.

Poate pentru societate nostra a rade si a te juca sunt doar un lux pe care noi, adultii, nu ni-l putem permite!

Sa nu fie prea tarziu sa ni-l dorim inapoi!

Scoala asa cum este

V-ati gandit vreodata cat de estetica este scoala romaneasca? Imaginile asociate acestei institutii se straduiesc si, uneori, cu greu, reusesc sa se incadreze intr-o categorie estetica bine definita capabila sa genereze emotii asociate.

Scoala, asa cum este, e pur si simplu letargica, plictisitoare, uneori inexistenta din punct de vedere imagistic.

Traim intr-o societate a imaginilor. Omul comun este fortat sa inghita imagini, dar privilegiat in a le retine pe cele care se incadreaza in tipare cunoscute sau care le contrazic flagrant. Unde se afla scoala in acest peisaj imagistic? Nicaieri! E fada si neinteresanta.

Un tavan cazut tine de celebra iresponsabilitate sau de vechiul obicei al furtului...
Lectia de mictiune in clasa... penibil, jignitor, repetitiv, dar speculat de media...
"Micuti" asupriti de soferii microbuzelor care ar trebui sa ii transporte gratuit la scoala... doar un alt fel de a fura...
Placutzele iluminatoare, "Veniti sa luati lumina", cadreaza oarecum cu trecerea scolii prin cele sapte vami...

Nimic remarcabil! Socala reala este un cadavru al unei societati avide de scandal. Nici macar atat nu este capabila sa produca.

Scoala, asa cum este, e moarta! Fantomele ne batuie, pentru ca nu sunt atat de serafice incat sa se inalte la ceruri sau suficient de realiste pentru a se intalni cu Dracul!

E un purgatoriu fara sfarsit si fara continut! Deci NIMIC!

Prozopopeea scolii

A fost odata ca niciodata... si cred ca va tine pana cand Sf. Petru sau vreun arhanghel  se va plictisi de prostie si mediocritate si va decide ca trebuie sa se ocupe si de educatia din Romania. Oricum, ajutorul divin este invocat de "Amiaza Imparat" al educatiei mioritice si avem incredere ca nu va intarzia.

Pana una, alta nu strica sa gasim niste scopuri mai pragmatice ale educatiei, care sa nu fie la fel de redundante ca "personalitatea armonioasa, activa si creatoare" pe care trebuie sa o cream elevului. Anticampania electorala este un nou hobby al scolii noastre, mai precis al dascalilor in care musteste vocatia, de altfel. 

Pactul educational a suferit usoare simplificari si a ajuns la o forma echitabila: "Nu ne dati bani, nu va votam".  Mult a fost, putin a mai ramas: zmeul se pregateste sa intre in cabina de vot si si-a aruncat celebrul buzdugan ca sa isi vesteasca venirea. 

Profesorii (universitari sau pre') au promis solemn ca PSD-ul va sta tot in opozitie, iar la acest capitol trebuie sa le acordam credit: au experienta!!! Multi dintre domniile lor au lipit afise cu "NU VOTATI pe X" sau si-au framantat creierasii ca sa gaseasca strategii demne de o sedinta cu parintii, unde sa fie cat mai persuasivi intr-ale ne-mersului la vot.

In trendul acesta ar putea fi investit; macar avem rezultate pe termen scurt, care se vad. As prefera o anticampanie electorala fatisa decat o greva banala, unde domina prosternarea si milogeala.

Nu va faceti griji: "Va veni o zi, de la bunul Dumnezeu, cand..." 

Puteti sa puneti orice in completarea spatiului liber! Toate dorintele vor deveni realitate, promite d-l. Adomnitei!

2

2 nu mai e un numar magic demult... Cel putin nu pentru invatamantul romanesc. E, mai degraba, unul fatidic.

Acest 2 divizeaza sistemul in tabere combatante. Acelasi noi si voi; acelasi ecart dintre imfatuarea unora si tineretea altora. E dezgustatoare forma in care profesorii "cu experienta" ajung sa spuna ca ei nu pot sa se "amestece" cu cei fara experienta.

Diversitatea inseamna pentru noi un conflict tacit, despre care toti stiu, unii il mai pomenesc discret, propunanad programe minune de mentorat pentru tinerii sistemului.

E o lege inepta: "Daca nu esti ca noi, inseamna ca NU....", indiferent ce ar urma dupa aceasta negatie (poti, vrei, stii, esti). Daca nu alegi aceeasi mocirla, nu EXISTI. Nici macar nu te pot tolera.

Nu o sa mai spun ca e trist sau ingrijorator: e enervant, visceral si tamp.

Ascultam o discutie absolut informala intre elevi, care vorbeau despre profesorii lor. Nu pareau teribilisti, nici plictisiti; se incadrau perfect intr-o categorie pe care unii o numesc "normal". Unul dintre ei spunea: "... nu stiu, dar mie nu imi place de niciunul dintre profesorii mei. Le lipseste ceva". Raspunsul a venit din partea altuia: "Sunt la fel, de asta nu iti plac. Le lipseste sa nu mai fie la fel".

Puzzle

Pornind de la premisa ca ati vrea sa va jucati de-a scoala, un joc de copii: "Spune mai departe!"

Ce ii lipseste scolii romanesti?
Scolii romanesti ii lipsesc multe: profesori, pe alocuri, elevi, in altele, resorturi, interactiuni si competenta le toate nivelurile.

Lipsa nu inseamna neaprat absenta. De aceea consider ca scolii romanesti ii lipseste o imagine. Scolile noastre sunt complet instrainate fata de un concept care face cariera in lumea scolara occidentala, nordica sau in cea corporate: BRAND (= putere, notorietate, imagine, succes).

As investi intr-o operatiune de rebranding. In momentul asta, daca ma gandesc la invatamant, la sistem, la oameni, cu greu imi vin in minte atribute definitorii. Notorietatea scolii noastre e aproape nula. Nici la cea asistata nu stam mai bine.

Un brand inseamna valori, pe care oamenii la cunosc si la care au aderat. Noi nu avem asa ceva, Lipseste cu desavarsire o misiune clara si bine comunicata. si lista ar putea continua…

Ceea ce media prezinta despre scoala este o imagine, intr-adevar difuza, dar care se perpetueaza si tinde sa devina stabila. A prezenta un haos total e o alternativa pentru a nu prezenta nimic.

As investi in constructia unui complex de concepte care sa difeneasca in mod clar scoala romaneasca si oamenii ei. Bunele practici, chiar daca exista, sunt nule la capitolul vizibilitate.

Brandul acesta este interfata si pentru cei care nu fac parte din sistem si care, paradoxal sau nu, comunica aceasta institutie.

Desigur, un brand puternic nu e totul, dar, mai ales in contexul "europenizarii" noastre, e esential. Iar exemplele in care calitatea este “salvata” de o imabine puternica si pozitiva sunt multe si de succes chiar.

Da sau nu

Este scoala romanesca o prezenta insolita in peisajul social autohton?

Multi o blameaza, unii o ignora, iar altii se straduiesc sa intoarca privirea cand vad petele de noroi. Desigur ati recunoscut in categoriile anterioare diversii actanti: presa, sociatatea, elevii, profesorii si decidentii.

Scoala noastra, ca imagine coerenta si completa nu exista. Sunt vizibile bucatele in mod stangaci reunite intr-un ansamblu. E o forfota permanenta, o alergare continua, iar rezultatele sunt invizibile. NU avem politici coerente si demne de a fi puse in practica si asta pentru ca nu avem oameni care sa faca acest lucru. Iar atunci cand exista oamenii, inertia sistemului e coplesitoare. Nimeni nu rezista aerului vetust si presiunii unei traditii care nu stim pe ce se bazeaza.

Scoala romanesca serveste mituri daramate flagrant de o societate dezinteresata care alearga dupa show. Scoala romaneasca nu este o fabrica de zei; nici macar de oameni. Modelele comportamentale pe care elevii le adopta nu au trecut in niciun fel prin slefuirea scolii.

Si atunci, ce rost mai are?
Ne tot straduim sa fim epigonii unor modele occidentale, care sunt de succes pentru ca se dezvolta impreuna cu societatea.

In Romania, scoala si societate sunt, clar, in tabere adverse. Scoala nu vrea sa capituleze si cred ca e normal sa faca asta, dar tot ce i se cere este ceva mai multa atitudine.

Nu stiu un indice de nototrietate in topul institutiilor in Romania, dar ma intreb: Tu i-ai spune da scolii romanesti?

Nervi de toamna

It have been said that something as small as a flutter of a butterfly can cause, half around the world, a typhoon (Chaos Theory).

Voi trece peste toata forfota mediatica legata de clasicul 15 septembrie. Sunt subiecte uzate, eterne si niciodata rezolvate. Mult praf si desuetudine (preluate, probabil, din sutele de scoli care isi astepata maine elevii) ...

Ma intreb daca nu cumva tinerii iesiti din scolile (ne)modernizate, cu dulapioare sau nu, cu agenti de paza sau icoane atarnate pe pereti nu sunt oarecum asociali. Ecartul intre lumea tanarului roman de azi si societatea in care vrem sa il inseram e enorm. 

Cine greseste?

Elevii sunt cei care au uitat sa invete ceea ce scoala le-a pregatit aprioric sau, poate, scoala a uitat ca si ea trebuie sa invete. 

Cultura pe care scoala o transmite ii transforma pe acesti tineri exponenti sociali in individualitati aculturale. Dinamica actuala impune o alta geneza a culturii si alte forme de propagare a ei, fata de care scoala vrea sa ramana paralela. 

Mecanismele de coping ale elevilor functioneaza, in cele mai multe cazuri, pe aceeasi linie: constructia (prin izolare) a unei societati unice si virtuale: societatea cu un actant. 

Nu stiu cat confort psihic sau fericire aduce acasta forma de organizare sociala, dar cu siguranta este o alternativa mult mai viabila pentru un tanar care nu reusete sa rezoneze cu clasicele mecanisme sociale.

Proiectand un viitor al elevilor nostri, ne-am putea intreba in ce masura scoala este un mediu sanogenetic? De ce acest loc de socializare secundara naste totusi reactii adverse fata de mesajul social si unanim acceptat pe care vrea sa il transmite?

Lipsa atitudinilor civice este, poate, un simptom ingrijorator care conduce la o concluzie dubioasa: societatile unice (le numesc unice din cauza structurii numerice a lor) nu interactioneaza. In aceste conditii scindarea sociala apare oarecum imposibila si plictisitoare.

Oare nu ar trebui sa vedem scoala si din perspectiva acelei batai de aripi a unui fluture care cauzeaza un taifun in cealalta parte  pamantului?

Seductia profesorului

V-ati gandit ca de fiecare data cand intrati in clasa jucati fidel rolul unui Don Juan sau Casanova?

Seductia in clasa, departe de a fi un fenomen obscen, este o strategie fascinanta de nastere a identitii eu-lui fiecaruia dintre elevi. Seductia uzeaza de mimesis. Intr-un mod draconic sau angelic, eul fiecaruia dintre noi "simte" nevoia de reproducere identitara, sociala, culturala.

Daca teoriile reproductiei sociale au facut cariera, de ce ar fi demersul de mai sus ar fi  unul incorect sau inexistent? Seductia este intotdeauna un joc, "magnetic" chiar: cele doua individualitati puse in contact se atrag la inceput tocmai datorita diferentelor care le despart. Succesului elevului in clasa este instrumentat de o forma de mimesis sau alta, care nu este nimic altceva decat "un furt" al identitatii cadrului didactic. Jocul nu este niciodata deschis. Cele doua identitati care se articuleaza prin interactiunea sociala si didactica incearca sa se surprinda permanent. Furtul identitatii este, in fapt, un transfer benevol si tacit, care alimenteaza puterea de perpetuare a eu-lui.

Elevii nostri sunt parti ale noastre. In mod neconstient, poate, seductia este principala arma a orgoliului actorilor de pe scena scolii. Tinta este elevul-oglinda a profesorului. Oglinda inseamna o distanta periculoasa intre doua identitati oarecum stabile. 

De ce spun distanta periculoasa? Cu totii cunoastem celebrul concept al conflictului dintre maestru si ucenic, care este apogeul jocului seductiei.  Eul nou format absoarbe energiile eu-lui sursa si noile categorii rezultate sunt previzibile: Invins si Invingator.

Seductia este o arma a tuturor, care graviteaza la limita manipularii, dar e o sursa de energie creatoare si un avantaj enorm fata de elevii dvs.

Use it!

Scoala raului

Scoala raului nu e o institutie, ci o forma de viata, aferenta, ce-i drept, unora dintre institutiile societatii in care gravitam zilnic.

Constiinta raului e in fiecare dintre noi: nu e genetica, dar e o forma puternica de propagare a unei matrice culturale preexistente individului.

Un filosof francez (urat de multi, dar iubit de mult mai multi) ne avertizeaza ca omul va oscila permanent intre doua stari: animalul, care inmagazineaza o forma de energie genetica rudimentara si amorfa, si individualitatea nemuritoare, care supravietuieste unui social impregnat cu dorinta de lupta impotriva raului interstitial.

Din puntul meu de vedere, scoala ar trebui sa flexibilizeze aceasta oscilatie intre cele doua stari. NU, nu imi doresc starea de echilibru. NU EXISTA. Azi, echilibru inseamna plafonare si unidirectivism. "Lumea e asa cum este/ Si ca dansa suntem noi". E patologic, nociv si periculos sa crezi ca esti un produs diferit al acestei societati. Ba mai mult, e imposibil! Nu poti nega fapticul prin idei.

Elevul model e mai degraba animal sau individualitate nemuritoare?  Divergenta de opinii profesor- elev e evidenta: profesorul vrea un elev model-animal, iar co-varstincii isi doresc "une singularite immortelle".

Daca m-ati intreba eu ce as alege, v-as spune ca prefer elevul hibrid, care este un prdus de succes in plan social. A te situa deasupra unui ansamblu de situatii si fapte concrete inseamna a le controla. Controlul inseamna putere.

Rezultatul e iminent: "The winner takes it all".

Luceafarul

Acest Luceafar este, cred, destul de cunoscut multora dintre noi, dintr-o sursa sau alta.

Nu vreau sa readuc in discutie Luceafarul eminescian sau pe cel al huilei (care, intemplator sau nu, este si poet), ci un Luceafar tot autohton si de mare substanta a ignorantei: Ministrul Educatiei.

Romania este inca tara in care statutelor nu li se asociaza si rolurile aferente. Mergand pe acest pricipiu, Adomitei si-a definit filosofia de manageriere a Ministerului: "In chaos, Doamne, m-am nascut/ Si m-as intoarce in chaos". 

Pentru sistemul nostru de educatie, intoarcerea la momentul genuin este o activitate cotidiana. Haosul este o stare de spirit, de fapt, in care cinetica lucrurilor este absolut necontrolabila.

Cu toate ca idea unei demisii i se pare hazlie acestui domn, faptele dumnealui sunt terifiant hilare, intr-un sens jenant. Sansele egale la educatie sunt o himera. Poate pentru lumea civilizata sunt cel putin un deziderat, dar pentru Romania sunt discursuri fara forma si fara fond. asadar, nici nu exista.

Copiii de la tara, carora o amarata de lege le promitea o recompensa pentru rezultatele bune la invatatura, vor ramane in continuare acolo. De ce nu ar ramane? Aerul e curat, e mai putin stress, iar legile nu pot fi aplicate, pentru ca nu avem metodologii.

Metodologii nu avem, dar ne lipseste cu desavarsire si simtul raspunderii, si al respectului pentru ceilalti. Inspectorii scolari ai diferitelor judete exclama cu nonsalanta ca nu e nicio problema daca elevii vor ajunge in scolile promise mai tarziu: "Se adapteaza ei..."

Mi-as dori ca noi toti sa nu ne mai adaptam, pentru ca pentru DEX-ul nescris al culturii romanesti, adaptarea inseamna supunere si acceptarea inerta a unor ineptii de pe inalte scaune elaborate.

Domnule ministru, fiti fara grija: ne-ati convins. Sunteti o mostra autentica a incompetentei si "doctrinei" politice romanesti. Puteti sa ascultati sfatul social-democratilor: luati-va scaunelul, fata la perete si manutele la spate!

Ce nu stim despre elevii nostri?

Pe langa faptul ca ei (elevii) sunt responsabili de o criza in receptarea unei culturi hipermoderne, am mai aflat azi ca nu prea ne cunoastem elevii, dar nici ei pe noi, prin acest pronume desemnand tagma cadrelor didactice.

Centrul Educatia 2000+ a incercat sa raspunda astazi acestei provocari: raspunsul la o intrebare incomoda, cred, mai ales pentru profesorul roman a carui stima de sine sta foarte confortabil.

De pe o pozitie subiectiva, pot sa afirm ca profesorii nu prea stiu ce nu stiu despre elevii lor, dar au solutii. Pentru orice!

Sistemul de invatamant e un "jurnal al fericirii", care are la baza un model concentrationar. Scoala-penitenciar exista. Un model panoptic actioneaza inca in mentalul profesorilor, dar si in cel social.

Putem sa stam linistiti: solutii avem: sa cautam pasiunea elevului si sa ne apropiem de sufletul lui, sa il intelegem, sa il lasam sa se exprime liber, evitand interdictia lui "NU" sau sa ii rationalizam/standardizam.

( A nu se incerca aceste solutii acasa sau in clasa; nu din alte motive, dar nu sunt brevetate).

Dincolo de solutii languroase, exista o realitate stridenta si incomoda: elevii oscileaza intre conformism si razvratire. Ar dori sa isi impuna un punct de vedere, dar nu stiu cum sa o faca si, ca atare, le accepta pe ale altora.

Sunt dependenti, timorati sau prea rebeli? Poate va intrebati a cui e vina? E o culpa comuna, care e profund inradacinata intr-un model cultural-antropologic, dar si in provocarile dezobediente ale lumii contemporane, in care timpul nu mai are rabdare.

Nici elevii nu mai au rabdare sa inghita un curriculum perfect construit, dar prost inteles :D! Nici profesorii nu mai au timp sa tina pasul cu nevoile formarii continue.

Ce ne ramane de facut? www.scoalaasacumeste.ro

Ponei roz

Poneiul roz este reprezentativ pentru natiunea romana? Expozitional vorbind, da. Cultural, mai putin.

Dupa cum bine stiti, persoana morala a domnului Horia Roman Patapievici a fost flagrant afectata de campania mediatica nefavorabila lansata la vederea poneiului domniei sale.

Astazi, intr-un colt de ziar, al aceluiasi trust cu care preailustrul se afla in proces, era un articol ce suna a drept la replica. Omul de cultura???? roman gasise vinovatii acestei josnicii inculte: vinovatii sunt, de fapt, unul singur: educatia. cum altfel? Doar ea mai putea mititica sa isi asume o vina colectiva a unei incapacitati absurde de a se relationa cu cultura.

Dupa spusele filosofice, scoala romaneasca este inapta ea insasi sa inteleaga cultura si, mai ales, sa o transmita.

Nu vreau sa abordez acum problema incompetentelor scolii romanesti, dar parca acest comentariu vine sa sfideze o masa de oameni care, numai prin reprezentativitate, il poate subclasa pe HRP.

Concluzia e simpla: Scoala romaneasca e inculta, poneiul e cult. E trist ca un popor intreg nu poate face cat o bucata de plastic (colorata, ce-i drept), dar poate sa fie un semn de intrebare pentru domnul in cauza: Oare nu cumva ati gresit poporul pe care trebuia sa il reprezinte calutul?

Tips&Tricks: prescolarii nostri se joaca de foarte multa vreme cu genul acesta de jucarie! Nu cumva ar trebui sa inceteze scoala? Cred ca deja inteleg metafizica unui ponei!