NU

De cateva zile am in fata imaginea unui scenariu social, didactic, parental extrem de dur si cat se poate de real: "Cum invatam sa fim tristi?"

Tristetea, la fel ca si zambetul, se invata! Sunt constructe la care contribuie fiecare bucatica din socialul care ne inconjoara.

Imaginea unui copil batut de mama pentru ca rade este terifianta! De ce sa ii negam dreptul de a invata sa rada o data cu lumea in care traieste? Mai tarziu ii va fi cu siguranta de folos pentru a rade de ea.

Rasul, zambetul sunt mici interactiuni ludice cu o particica din lumea in care gravitam la un moment dat. Oare nu e suficient ca adultii au uitat sa se joace, ca rareori poti sa vezi un zambet pe fata unui calator din tramvai?

Scoala nu ii va invata pe copiii acestia ce inseamna sa te joci. Ea ii vrea docili, cu maini cuminti, asezate. poate, pe genunchi si cu o permanenta constiinta a interdictiei de a vorbi fara sa fii intrebat.

Atunci cine isi va asuma responsabilitatea da a-i invata pe copii sa rada? O palma pentru un zambet este nedrept si inuman. Explicatia adultului este una cat se poate de normativa: "Nu mai rade, ca o sa creada oamenii despre noi ca suntem tarani".

Macar de ar fi fost tarani si nu niste conformisti banali, forme fara fond care se straduiesc sa estompeze fiecare expresie a ludicului care emana din orice copil.

Poate pentru societate nostra a rade si a te juca sunt doar un lux pe care noi, adultii, nu ni-l putem permite!

Sa nu fie prea tarziu sa ni-l dorim inapoi!